Edward Jenner (1749-1823)

Print Friendly, PDF & Email
Share Button

200 ani de la prima vaccinare antivariolică

"Nu te gândi, Jenner, încearcă!"
                 (John Hunter)

jenner             În 1996 s-au aniversat douã secole de la prima vaccinare din istoria omenirii. Inocularea copilului James Phipps cu vaccin antivariolic, la 14 mai 1796, de cãtre medicul generalist englez Edward Jenner a deschis cea mai importantã erã în lupta cu microbii.
        Edward Jenner s-a nãscut în 1749. Elev al lui John Hunter (1728-1793), Jenner a fost un om deosebit de modest. Medic generalist în districtul Berkeley, înzestrat cu capacitatea de a observa cu atentie tot ce îl înconjura, a avut curajul sã preia din medicina popularã o metodã folositã de sute de ani si sã o transforme într-o metodã stiintificã. Observatia empiricã de la care a pornit era cã aceea cã tãranii care suferise-rã de variola vacilor nu se mai îmbolnãveau niciodatã de vãrsatul negru (variolã).
        Variola a fost descrisã încã din antichitate. Vechii egipteni aveau si o zeitã – Shitala Mata- reprezentatã ca purtând un cos cu grâu pe cap, cu o mãturice în mâna stângã si un vas cu apã în mâna dreaptã. Legenda spunea cã dacã scutura capul, cãdeau boabele de grâu, care se transformau în pustule variolice, când folosea mãturicea bolnavul murea, iar când arunca apa vindecãtoare microbii se transformã în flori si bolnavul se vindecã. Prima descriere a bolii este fãcutã de Al-Razi (cca.910 e.n.). Contaminarea s-a fãcut odatã cu caravanele ce strãbãteau Sahara si cu rãspândirea islamismului. în Europa apar primele epidemii în secolele V-VI. Conchistadorii au avut grijã ca boala sã se extindã si în Lumea Nouã, fapt care se pare cã a stat la distrugerea civilizatiilor din Peru si Mexic.
        Tratamentul era aproape inexistent, boala era “acceptatã ca un blestem, ca efect al fortelor supranaturale”. Totusi, din vremuri strãvechi s-a încercat a se lupta contra acestei boli printr-un procedeu empiric de imunizare – variolizarea.
        Primele inoculãri antivariolice se pare cã au fost realizate de cãtre Dhanwantari, tatãl medi-cinei vedice (1500 i.e.n.), cãruia i se atribuie textul: «Se ia pe vârful unei lantete lichidul pustulei si se fac întepãturi în brat, între umãr si cot, pânã când apare sângele; pe urmã se amestecã lichidul cu sânge, dupã care febra va apãrea». Chinezii practicau un gen de variolizare cu insuflare nazalã a unei pulberi din cruste de variolã (primele liofilizãri?!), iar în Tibet se practica un gen de scarificare cu un mãnunchi de ace înmuiate în lichid pustulos. Aceastã metodã s-a rãspândit, în sec.XVIII fiind folositã si la Constantinopole.
        Ulterior, scarificarea s-a rãspândit în Boemia, Anglia, SUA. Spre sfârsitul sec.al XVIII-lea, Carl în Boemia si Haygarth în Anglia au încercat întroducerea scarificãrii, dar atunci a apãrut metoda lui Jenner.
        Franz Griselini (1717-1783), celebru cãlãtor si erudit italian, care a strãbãtut si tara noastrã, descria în lucrarea sa «Schitã a unei istorii politice si naturale a Banatului» (Viena, 1780) metodele de variolizare preventivã: «dacã se îmbolnãvea vreun copil în sat, se cumpãrã contra unui cretar o dozã sau doi-trei, pentru mai multe doze. Se înteapã o bubã si continutul îl exprimã într-o cutie de lemn tare, care e dusã rapid în casã unde fie se freacã pielea bratului cu o cârpã asprã pânã se înroseste, fie se înteapã si se picurã produsul». Chiar dacã aveau usoare reactii febrile, copiii dormeau tot în aer liber, fãrã sã aibã repercursiuni. Reactia “post-vaccinalã” era numitã “bubat ãl mic”, iar boala manifestã era numitã “bubat ãl mare”.
        În Transilvania era frecvent obiceiul de a scãlda copii nou-nãscuti în lapte muls de la vaci care aveau pe uger pustule de vaccina vacilor. în Valahia procedeul era numit “ultuire” (oltuire, altuire).
        În 1774 un fermier din Yetminster si-a inoculat sotia si copii cu puroi de vaccinã recoltat de la vaci bolnave, inducând o formã usoarã de boalã. Evenimentul i-a adus o oarecare  celebritate localã, dovadã inscriptia de pe mormântul sãu: «A fost un om cinstit, cu inima dreaptã, celebru în special pentru a fi fost prima persoanã (cunoscutã) care a fãcut sã se cunoascã inocularea vaccinei vacilor si care, datoritã tãriei sale de caracter, a fãcut experientã cu aceasta pe sotia sa si pe cei doi copii, în anul 1774».
        Probabil cã Jenner cunostea aceste procedee. Se pare cã i-a vorbit despre acest fenomen profesorului sãu John Hunter, care se zice, i-ar fi replicat: «Nu te gândi, Jenner, încearcã!». întors în satul sãu natal, în noiembrie 1789 îsi inoculeazã propriul fiu, de 18 luni, cu secretie de varicelã, pe care o credea înruditã cu variola. Remarcã manifestãri asemã-nãtoare cu o formã usoarã de variolã. La 7 aprilie 1791 repetã inocularea, de data aceasta producându-se o simplã veziculã, fãrã alte simptome. Cinci ani mai târziu, în 1796, când la o fermã din apro-piere se declanseazã o epidemie de vaccinã, recolteazã secretia din leziunile de la mâna unei tinere lãptãrese care se îmbolnãvise, Sarah Neames. Lichidul recoltat îl inoculeazã, printr-o incizie usoarã, pe bratul copilului de 8 ani James Phipps. La nivelul inciziei s-a produs o leziune asemãnãtoare celei din variolã, care s-a vindecat în scurt timp. Dupã 6 sãptãmâni de la prima inoculare, Jenner îl inoculeazã cu secretie variolicã, dar boala nu se mai produce. Dupã ce repetã experienta pe alte 3 persoane, întocmeste un raport cãtre Royal Society, care îi rãspunde cã argumentatia nu este destul de convingãtoare. Abia în vara anului 1798 reuseste sã-si publice singur lucrarea «Anchetã asupra cauzelor si efectelor vaccinei variolei, o boalã care a fost descoperitã în unele comitate din vestul Angliei, în special în Gloucester, si cunos-cutã sub denumirea de Cowpox». Reactiile lumii medicale au fost împãrtite, dar metoda vaccinãrii a sfârsit prin a fi acceptatã. Desi Jenner nu cunostea natura agentului cauzal implicat, lucrãrile sale constituie un model de cercetare stiintificã rigu-roasã si initiazã imunizarea artificialã cu agenti atenuati spontan. Virusul vaccinal avea sã fie descoperit abia în 1906 de cãtre Enrique Paschen (1860-1936), microbiolog german de origine mexi-canã.
        În tara noastrã, un rol important se pare cã l-a jucat grecul Iacob Pylarino (1659-1718), medic la curtea spãtarului Cantacuzino. în 1702, Pylarino a plecat la Constantinopole pentru a se cãsãtori. Acolo este întrebat de un prieten negustor, dacã este bine sau nu sã-si variolizeze copii. Pylarino încã nu cunostea acest procedeu, care în acea vreme consta din inocularea cu puroi din pustule ale unor bolnavi de variolã. Intrigat, Pylarino a stat de vorbã cu o femeie din Tesalia care se ocupa cu variolizarea si a constatat cã avea rezultate bune. întors în tarã, a practicat si la noi acest procedeu de variolizare. De altfel, în 1715 a publicat la Venetia si o lucrare -«Nova et tuta variolas excitandi per transplantationem methodus nuper inventa et in usum tracta…», care a fost ulterior reeditatã de 4 ori.
        Unul dintre propagatorii vaccinãrii antivariolice a fost si medicul elvetian Jean de Carro (1770-1857), care începând cu 1799 face vaccinãri masive la spitalul din Viena.
        Lady Wortley Montague, sotia ambasadorului britanic pe lângã Sublima Poartã, aflând aici despre procedeul variolizãrii, îsi vaccineazã copilul de 5 ani, devenind apoi o propagatoare înfocatã a variolizãrii.
        În Transilvania, primele vaccinãri au fost fãcute în 1801. în 1802, dr.F.Nyulas semnaleazã în lucrarea sa «Kolozsvari tehenhimlö» (Vaccina din Cluj) o ingenioasã metodã de vaccinare empiri-cã pe care o practica prin traditie populatia româneascã din Transilvania. Prima scriere transilvãneanã despre vaccinarea antivariolicã îi apartine lui Mihail Neustädter, protomedicus al Transilvaniei, care publicã la Sibiu în 1801 un catehism în favoarea vaccinãrii. Tot el a insistat pe lângã autoritãti sã organizeze vaccinarea populatiei. între medicii sasi, dr.Benjamin Barbenius (1758-1814) sprijinit de medicul oficial al Brasovului, dr.Georg Traugott Tartler, si-a câstigat deosebite merite în ceea ce priveste popularizarea vaccinãrii în Ardeal. Un succes doesebit i se atribuie medicu-lui iluminist Szotyori Jozsef (1767-1833), care bucurându-se si de sprijinul cadrelor didactice, a reusit sã vaccineze toti elevii Colegiului reformat din Târgu Mures. Szotyori a fost printre primii medici europeni care au recunoscut necesitatea revaccinãrilor, solicitând introducerea lor obligatorie.
        Vaccinarea antivariolicã a fost introdusã în Muntenia, pe scarã largã, în 1800, de cãtre medicul orasului Bucuresti- dr.Constantin Caracas (1773-1828). începând cu 1804 s-a impus tuturor medici-lor slujbasi sã execute pe scarã de masã, în mod obligatoriu si gratuit, vaccinarea antivariolicã.
        Putem sã mai mentionãm si activitatea lui Johann Martin Honigberger (1795-1869), medicul-cãlãtor din Brasov, prezent si în una dintre cele mai frumoase nuvele ale lui Mircea Eliade ("Secretul doctorului Honigberger"). “Unchiul din India”, cum era poreclit de brasoveni, a întreprins cinci lungi cãlãtorii prin Asia, fiind medicul personal al cinci maharadjahi, a fãcut primele vaccinãri antivariolice în Siria si Pakistan.
        Jenner a murit în 1823. În afara activitãtii sustinute pentru promovarea vaccinãrii antivariolicã mai putem aminti si lucrarea sa de popularizarea stiintei – «Igiena sau arta de a conserva viata». A mai publicat lucrãri de zoologie privind hibernarea ariciului, deprinderile cucului si migratia pãsãrilor. Dar calea deschisã de noua metodã de imunizare a fost dezvoltatã si folositã pe larg pânã în zilele noastre.

 

Bibliografie:

1. Barth H. – De la Honterus la Oberth, Ed.Kriterion, Bucuresti, 1985.
2. Bologa V.L. sub red. – Istoria Medicinii Universale, Ed.Medicală, Bucuresti, 1970
3. Bologa V. sub red. – Contributii la Istoria Medicinii din R.P.R., Editura Medicală, 1955.
4. Dumitrascu D. – Medicina între miracol si dezamăgire, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p.204-210.
5. Simionescu C. – O puiblicatie necunoscută din anul 1804 despre popularizarea vaccinării antivariolice în Transilvania, în “Din istoria luptei antiepidemice în România”, Editura Medicală, 1972.
6. Spielmann J. – Restituiri istorico-medicale, Ed.Kriterion, 1980.
7. Szökefalvi-Nagy Z., Izsak S. – Michael Gottlieb Neustädter, protomedic al Transilvaniei, în Trecut si viitor în Medicină, Editura Medicală, 1981.
8. *** – Personalităti ale stiintei – Mic dictionar. Editura Tehnică si Enciclopedică, Bucuresti, 1977.

 

Louis Léopold Boilly - Inocularea