Carol Davila si starea spitalelor

Dr. Carol Davila
Share Button

        În primăvara anului 1853, Carol Davila, tânar medic, vine în România, la invitaţia domnului Barbu Ştirbei, pentru a reforma serviciul sanitar. Ce a găsit Dr. Carol Davila în instituţiile medicale din România acelor vremuri este descris nemaipomenit în volumul biografic “Dr. Carol Davila” scrisă de Dr. I. Weinberg şi publicată în 1961 la Editura Tineretului. Cartea merită citită, dacă o găsiţi prin biblioteci, este scrisă într-un limbaj uşor accesibil şi prezintă aspecte inedite din viaţa şi activitatea lui Davila, dar şi legate de mentalităţi şi realităţi de pe la noi!

      Mai jos oferim un scurt fragment foarte colorat despre activitatea din spitale! Putem zâmbi şi spune că unele lucruri nu s-au schimbat nici după 160 de ani! 

 

       "În ceea ce priveşte organizarea, practica şi în­văţământul medical – iată puţinul pe care l-a găsit Davila.

Spitalul Coltea

Spitalul Coltea, Bucuresti

       Asistenţa bolnavilor în ţara noastră era de două feluri: acela privind bolnavii spitalizaţi, pe de o parte, şi îngrijirea sănătăţii populaţiei în afara spi­talelor, pe de alta parte. Unele spitale bucureştene sînt vechi, Colţea, de pildă, a fost zidit în 1708. În­grijirea bolnavilor în spitale l-a nemulţumit însa mult pe Davila. Poate răul tratament explică şi nu­mărul mic de bolnavi pe care i-a găsit spitalizaţi cu ocazia vizitei de informare pe care o făcea. Spita­lele erau particulare, se întreţineau adică din sub­venţiile feluriţilor donatori. Igiena lăsa de dorit în spitale; bolnavii erau amestecaţi de-a valma: con­tagioşi, chirurgicali, medicali. Erizipelul şi gangrena însoţeau aproape orice intervenţie chirurgicală.

       Corpul medical era alcătuit dintr-un protomedic (medic primar, director) şi mai mulţi giarahi care îngrijeau de partea chirurgicală. Medicii erau în marea lor majoritate străini (greci, turci, nemţi şi evrei), lucru ce a mirat mult pe Davila. I s-a expli­cat că, pe de o parte, boierimea parazitară considera meşteşugul doftoricesc umilitor, degradant, ca pe oricare activitate practică, iar că pe de altă parte cei mai mulţi dintre medicii existenţi, pentru a-şi menţine privilegiul, susţineau şi ajunseră a fi cre­zuţi că „mintea şi capul de valah” nu poate asimila greaua învăţătură medicală, căutând astfel să bareze drumul tinerilor din popor către cultură. După cum vom vedea curînd, argumentarea aceasta nu l-a convins de loc pe Davila, ba dimpotrivă.

       Vizitînd spitalul Colţea, Davila a zîmbit cerce­tînd diagnosticele bolnavilor: cefalalgie (durere de cap); anghină (boală de gît); bronchitis; orice durere de pîntece era diagnosticată: gastricismus; durerea de membre reumatismus, iar durerea de inimă vitium cordis (meteahnă la inimă). Un medic al spitalului Colţea făcea vizita ,astfel: „Cum mergi dumneata?” „Bine”, răspundea bolnavul. „No, bine să-ţi dea Dumnezeu, dă-i pîine !” Dacă bolnavul răs­pundea că se simte rău: „No, rău să-ţi dea Dumne­zeu, şterge-i pîinea !” Iată o specie de reţetă găsită: „Morfium, sachere albi drahnam unam. Misce, divide in partes egalis. Cîte o porţie la un sfert de oră”. (Morfină şi pulbere de zahăr în valoare de o drahmă. Amestecă şi împarte. în doze egale.) „Ca pe timpul lui Moliere !” a exclamat amuzat, dar foarte nemulţumit Davila. În raportul prezentat, din primul moment se poate vedea indicaţia viitoarelor reforme propuse şi realizate: îmbunătăţirea îngri­jirii bolnavilor din spitale prin crearea de cadre me­dicale romîneşti; înzestrarea şi modernizarea spi­talelor.

       În ceea ce priveşte serviciul sanitar obstesc şi îngrijirea bolnavilor în afara spitalelor, în Ţările Romîne, Davila a aflat că primul medic plătit de stat pe aceste meleaguri a fost doctorul Henricus Klingensporn. El a fost chemat din Nurnberg, la 1499, de Ştefan cel Mare şi a fost făcut medic comu­nal public al capitalei Moldovei, al oraşului Su­ceava. Pe la sfirşitul veacului al XVIII-lea, Ipsilanti în Muntenia, la Bucureşti, a creat Cutia Miloste­niei, din veniturile căreia erau platiţi medicii co­munali, care aveau datoria să îngrijească gratuit populaţia săracă. Grigore Ghica face acelaşi lucru în Moldova. În Bucureşti, la sosirea lui Davila, să­nătatea publică era oficial îngrijită de cei cinci me­dici ai celor cinci despărţăminte ale capitalei : roşu, galben, verde, negru şi albastru.

       Serviciul sanitar militar îl interesa îndeosebi pe Davila, reorganizarea acestuia fiind cauza princi­pală a chemării lui în Bucureşti. Spitalul militar bucureştean, Davila l-a găsit instalat în incinta mă­năstirii Mihai Voda (Arhivele Statului, azi [azi fiind in 1961!!!]), iniţial palatul lui Mihai Viteazul.

       Spitalul militar era instalat în încăperile mă­năstirii. Vechea construcţie era insalubră, subsolul, plin de umezeală. Ferestrele bătute cu cuie iarna, pentru a nu se deschide şi a nu se prăpădi bruma de căldură din salile cu bolnavi. În mijlocul curţii era biserica. Şi aci, ca în toate spitalele, bolnavii ză­ceau de-a valma: contagioşi, chirurgicali şi venerici. Davila a găsit aci un singur om de inimă care îngrijea de toţi bolnavii spitalului: felcerul Vasile; el era şi barbier şi înlocuia absenta îngrijire a me­dicilor spitalului, toţi ocupaţi cu practica medicală de oraş, ce le aducea mari venituri. Bolnavii inter­naţi erau socotiţi simulanţi şi tratamentul începea întotdeauna cu bătăi şi maltratări: nuiele pe spi­nare şi vezicători la tălpi. Davila îşi dădea seama că prima măsura ce trebuia luată era crearea unui personal medical calificat şi bine intenţionat, de aceea el nota toate cele observate şi-şi propuse a le remedia.

       În vizitele lui de informare Davila pune o între­bare pornită din colţul cel mai tainic al sufletului: există aici vreo grijă specială, vreo instituţie care să se ocupe şi să ocrotească copiii orfani, copiii fără de părinţi? Davila obţinu lămuriri interesante şi folositoare. Află anume că generalul Kisseleff, printre alte multe înţelepte şi folositoare măsuri, se gîndise şi la organizarea asistenţei publice. În pro­iectul de legiuire privind asistenţa publică se pre­vedea şi înfiinţarea Casei Copiilor Orfani sau Or­fanotrofia."

. . . . . .

(Fragment din Volumul “Dr. Carol Davila de Dr. I. Weinberg, Editura Tineretului, 1961”, pag.21-23)