Comunicarea internă

 

 

Comunicarea internă, în cadrul organizatiei suscită un interes deosebit atât pentru studierea organizatiei în sine, dar si pentru adaptarea stilului de comunicare al managerului.

Organizatia medicilor de medicină generală se confruntă, evident, cu probleme specifice. Contextul istoric si politic prin care a trecut organizatia în decursul ultimelor decenii a influentat si tipul de comunicare din cadrul său.

Asa cum subliniază N.Giroux (13), teoriile privind comunicarea iau în considerare 3 perspective ale comunicării interne si anume:  comunicarea-productie, comunicarea-integrare si comunicarea-constructie.  Fiecare din aceste trei modalităti de a întelege comunicarea internă apar în cadrul unor structuri diferite organizationale, sau în cadrul unei organizatii în momente diferite. Ele însă nu sunt obligatoriu alternative. Cei interesati de comunicarea internă în cadrul organizatiei se pot servi de aceste modele pentru a analiza situatiile concrete ale comunicării.

Luând în considerare organizatia medicilor generalisti, putem observa modalitătile de comunicare internă în evolutie.

În perioada anterioară anului 1989, predominant era tipul de comunicare-productie. În acest model,  mesajul era transmis de la “emitător” către “receptor”, de-a lungul unor canale bine stabilite, organizatia fiind de tip ierarhic, mecanicistă, sau într-o viziune mai plastică, comparată cu un creier sau un computer (retele neuronale!). Accentul, în acest model, era pus pe mesaj, care e considerat un receptacul al semnificatiei create de emitător. Emitătorul actiona asupra receptorului, transmităndu-i semnificatia, care era percepută ca o realitate obiectivă, ce trebuie executată. În această ierarhie, membrii erau considerati simple rotite, motivate economic (!), atât cât erau. Organizatia era divizată în cei care stiau (conducerea) si cei care executau, între cei care emiteau si cei care receptionau. În această viziune traditională, emitătorul privilegiat era superiorul care transmitea de-a lungul ierarhiei, directivele sale către subordonat. Era vorba de o comunicare liniară, descendentă, formală si limitată la actiuni precise. Perceptia era si mai slabă, cu atât mai mult cu cât mesajul venea, practic, de la o persoană din afara organizatiei, dar care prin natura ierarhiei administrative era ierarhic superioară (conducerea policlinicii, spitalului).

Într-o formă mai avansată, pentru a se sugera un grad de libertate, comunicarea se făcea în ambele sensuri. Dar, în cazul comunicării-productie, problemele care se ridică sunt legate de: mesaj, canalele de transmisie si reteaua de comunicare.

După 1989, prin modificările survenite în zona politicului si prin instaurarea democratiei, a avut loc si o schimbare a comunicării interne în cadrul organizatiei medicilor generalisti. Totodată, putem vorbi si de aparitia unei comunicări reale în cadrul organizatiei, modelul la care putem face referiri fiind cel de comunicare-constructie.

Comunicarea-constructie se referă la ceea ce realizează partenerii în urma schimbului de mesaje. Comunicarea de acest fel este prezentată de Giroux ca fiind o tranzactie, un contract prin care partenerii construiesc o organizatie. De fapt, nu este vorba de o comunicare internă tipică, deoarece partenerii nu sunt propriu-zis în interiorul aceluiasi grup, mai degrabă se poate spune că organizatia este produsul procesului de comunicare. {i aceasta este de fapt si situatia organizatiei medicilor generalisti, în sânul căreia, după 1989, au apărut nuclee care au căutat o reorganizare, o cale nouă pentru definirea statului medicilor generalisti, pentru o pozitionare reală a acestora în cadrul sistemului de sănătate. Aceste actiuni nu au fost conduse unitar, dar între nuclee a existat un schimb continuu de mesaje, de informatii. Fiecare partener are tendinta să regleze semnalele pe care le emite, să găsească multiplele semnificatii pe care celălalt le poate percepe si să interpreteze propriile actiuni din perspectiva celuilalt. Acest proces de ajustare mutuală si de verificare progresivă a sensurilor atribuite tinde să reducă incertitudinea situatiei.

Valoare acestui model de comunicare este că partenerii nu se rezumă doar la a emite si a receptiona mesaje; ei le si interpretează, îsi construiesc, pe baza acestor mesaje, propriile puncte de vedere în vederea unei viitoare reprezentări comune.

Această viziune a comunicării este în corespondentă cu o conceptie nouă privind organizatia, care nu se mai prezintă ca o entitate, ci ca un proces de organizare (60). Stuctura organizatiei este, în această obordare, rezultatul unui proces de structurare; organizatia nu are o cultură proprie, ea este o cultură.  Acest lucru a apărut evident si în ceea ce priveste medicina generală, care, pe plan conceptual, si-a pierdut cultura în cei 45 ani de comunism si care în ultimii ani face eforturi de a-si reaseza valorile. Comunicarea devine un proces de creatie a colectivitătii organizationale.

Dar, pentru ca aceasta să supravietuiască pe termen lung, comunicarea trebuie să favorizeze inovatia. Aceasta presupune că în procesul de comunicare să fie găsite noi definitii si să fie construite noi retele.

Comunicarea-constructie pune accentul pe procesare, prin care se va dezvolta structura, vor apărea noi retele de comunicare, se vor dezvolta procesele de interpretare si de reorientare si care vor permite adaptarea strategiei organizatiei.

Probabil că în viitor, evolutia se va face către modelul de comunicare-integrare, în cazul în care organizatia medicilor generalisti va reusi să devină o colectivitate, în care scopul comunicării să fie realizarea coeziunii. Giroux defineste acest model ca o relatie ce vizează să apropie membrii colectivitătii organizationale. În această perspectivă, comunicarea este descrisă ca o interactiune, în sensul unui schimb  între creatori de “sensuri”.